Tibetul – acea întâlnire pe care sufletul de mult o astepta...

Când avionul traversa Himalaya și cobora încet spre acel ținut magic, m-au impresionat munții atât de speciali și m-au lăsat fără cuvinte. Măreția lor tăcută, forma lor, un ceva de nedescris al lor, nu știu... chiar nu știu ce m-a făcut să-i ador... Când am ieșit din aeroport am fost întâmpinați de ghid cu tradiționalele eșarfe albe ca semn de bun venit, am zâmbit, am mulțumit, m-am suit în autocarul ce avea să ne ducă la hotel și am început să plâng... Habar n-aveam de ce. Era o emoție puternică, involuntară, era... ca o regăsire. O întâlnire mult așteptată cu... cineva..., sau mai degrabă, cu ceva drag. Fiind o ființă rațională, am căutat cât am putut să-mi ascund lacrimile și să le înțeleg scopul. Dar ele nu se dădeau bătute, pentru că voiau să-mi spună ceva. Ceva ca o șoaptă îmi spunea: ai mai trăit cândva aici. Ți-amintești?

Da, sufletul meu își amintea, însă... mintea mea nu. Nu știam când am mai fost acolo și ce am făcut, dar ȘTIAM că lacrimile acelea nu erau ceva... întâmplător.

Tibetul e greu de descris, pentru că e plin de contraste, pentru că trebuie să-l simți, să-l înțelegi, să-l privești printre rânduri, să-l citești în sufletele oamenilor. La prima vedere te uimește într-un sens negativ, aerul de nou, de oras chinezesc modern. Te aștepți la ceva... rustic, antic, aparținînd altui timp, dar... rămâi uimit când intri în Lhasa pe o șosea extrem de modernă, când treci printr-un tunel de 2 km ce străbate muntele, când vezi blocuri, magazine, reclame. Zici că ai rătăcit drumul și ai ajuns cumva... în China ( și official chiar în China ești!). Dacă n-ai fi la un moment dat întâmpinat de măreața și neclintita Potala, ai zice la prima vedere că ești în alt loc. La prima vedere... desigur. Dar Potala e acolo, ca un străjer ce stă de pază. Reședința straveche a tuturor celor ce-au condus din punct de vedere religios Tibetul până la invazia chineză, adică reședința tuturor celor ce-au fost Dalai Lama, păzește tradițiile, religia, spiritualitatea și spiritul acelui loc ce, deși în aparență învins, nu s-a dat bătut niciodată.

Lhasa – mânăstiri străvechi, magazine noi și fântâni luminoase.

Dincolo de mall-uri ce vând mai mult articole sport, și magazine ce vând mai mult pietre semiprețioase în special ambră și turcoaz, Lhasa, ascunde acele locuri neatinse de timp: mânăstirile. Iar dincolo de mânăstiri ascunde în sufletele oamenilor credința, și ea neatinsă de nimic. Seara, vechiul se împletește cu noul când, dacă te duci la plimbare prin parcul din fața Potalei, ai parte de un joc de fântâni și lumini. Interesant. Dacă ai de gând să ajungi pe acolo e bine să ai la tine un act de identitate, pentru că nu intri în parc fără să treci de control. Control anti-bombe și controlul de... buletin/pașaport.






O legendă un pic stranie...

Legenda spune că ținutul Tibetului este de fapt o diavoliță, învinsă de un mare rege ce s-a luptat cu ea, iar ca s-o țină îngenuncheată și lipsită de orice putere, pe trupul ei au construit mânăstiri. Una din ele chiar pe inima sa.

Credința și oamenii ei

În Tibet buddhismul e religia cea mai practicată. Desigur, există și acolo mai multe ramuri și împărțeli, cum ar fi la noi ortodoxia și catolicismul, însă nu are sens să intru în detalii. Ar trebui să vorbesc prea mult de căciulițe galbene... căciulițe roșii, fiecare ascunzând percepții ușor diferite asupra aceluiași unic adevăr: Dumnezeul Unic al tuturor.

Călugări și lama

Nu toți lama sunt călugări, și nu toți călugării sunt lama. Lama însemnând maestru spiritual. Termenul pentru călugăr este “drapa”. Ca și la noi, călugării sunt clerici care au făcut legământul de celibat. Nu toți clericii sunt obligați să-l facă, doar cei ce vor să fie călugări. Pentru a ajunge lama, clericii sunt obligați să facă o școală. Și după un timp pot deveni lama. Nu toți însă, doar cei mai înțelepți și cu har. Călugării pot renunța la legământul de celibat, dacă ei înșiși constată că nu sunt pregătiți pentru o astfel de viață. Pentru acest fapt – renunțarea la călugărie - nu sunt blamați, ori considerați răi, păcătoși, etc, ci doar ne pregătiți în acel moment al vieții lor, sau al vieților lor...




Credința oamenilor simpli...

Există și la ei în mod firesc, oameni simpli, ce-și găsesc refugiul în credință, fără însă să aibă cunoaștere spirituală precum călugării și lama. Ei învârt roți de rugăciune, fac „mătănii” – adică se întind pe jos cât sunt de lungi, și oferă bani și ofrande la mânăstiri. Așa cum am spus, nu au acces la cunoaștere, ci doar sunt practicanți de ritualuri. Sunt cei care cred și atât. Cred că dacă oferă unt de iac ce are rolul să mențină lumânările aprinse în temple, Dumnezeu îi va ajuta. Dacă învârt roțile, rugăciunea lor e spusă de mii de ori... fiecare învârteală fiind ca și cum ar mai fi rostit-o o dată. Dacă fac „mătănii” li se iartă păcatele. Dacă ocolesc mânăstirea le merge bine. Iar ca să se odihnească, se așează pe jos în grupuri și mănâncă împreună.






La intrările în mânăstiri pășești peste pietre semiprețioase, ce au rolul de a proteja și de a te curăța de energiile negative. Ori svastici, ori vase în care se ard ierburi purificatoare, în special ienupăr.






Stegulețele de rugăciune.

Dacă mergi prin Tibet, e imposibil să nu vezi, din loc în loc niște sfori de care atârnă șiruri de pătrățele colorate. Pe fiecare pătrățel scrie ceva. E o rugăciune tăcută, dar insistentă. Rugăciunea este luată de vânt și dusă spre ceruri către divinitate. Când le atârni, trebuie să spui ce dorești. Universul își va face treaba apoi. Aceasta este credința lor.






Dorjeul

Este un obiect de după spusele lor are rolul de a te umple de energie. Dacă ești obosit și pui mâna pe un dorje, te vei simți altfel. Eu personal am încercat, și... n-am simțit diferența. Probabil ca în orice situație funcționează și aici forța credinței. Eu am pus mâna un pic cam... neîncrezătoare.




Biblioteca sanscrită și magică ce prevestește singură viitorul

Există în Tibet o mânăstire veche... foarte veche, din secolul XII, numită mânăstirea Sakya, în traducere pământ gri. Într-adevăr pământul este gri în apropierea ei, la fel ca și pereții acestui așezământ. Ca toate mânăstirile buddhiste, ea ascunde în interior o mulțime de statui ale lui Buddha. Însă aceasta are ceva special. Foarte special. O bibliotecă sanscrită care prevestește singură viitorul. Nu am putut face poze, deoarece e strict interzis, însă mintea mea a reținut ideea. Acea bibliotecă se întinde de-a lungul unui perete imens. Sunt sute de texte sacre foarte vechi, ce stau așezare pe rafturi sub formă de cărți. Din când în când, din loc în loc, o carte iese singură din raft, ca un sertar ce se deschide. Atunci un lama, o ia și citeste. Ceea ce scrie se spune că e de fapt o prevestire despre viitor, un viitor ce pornește din momentul mișcării făcute de carte. Numai lama au voie să pună mâna pe cărți. Tot acolo se află și un altar, cu un inel ascuns. Dacă te rogi și apoi reușești să pui mâna pe inel, se spune că rugăciunea ta va fi ascultată. Eu... l-am găsit.



Trecutul pe sub biblioteci, te poate umple de... cunoaștere...

Există mai în toate mânăstirile biblioteci, nu așa de magice ca aceea despre care v-am vorbit mai sus, dar sunt totuși înțesate de cunoaștere spirituală. Oamenii simpli sunt lăsați să treacă pe sub ele, considerându-se că astfel devin mai înțelepți. Probabil că se are în vedere principiul transferului info-energetic. Energia și informația cuprinsă în cărți se transferă celor ce sunt în preajma lor și au intenția de a se eleva. Însă... între noi fie vorba, acest lucru nu e nici pe departe suficient pentru a face din acei oameni niște... iluminați.

Mandale frumoase și interesante ce spun o poveste

Mandalele denotă armonie, spun povești în imagini... unele datează de mult, altele sunt mai noi, în orice caz ele sunt frumoase și încântătoare. De unde reiese că tibetanii știu cât de mare e puterea unei imagini.



Buddha Maitreya

E Buddha viitorului, e cel ce va veni pentru a aduce o eră de pace, de bine, de prosperitate. El e reprezentat stând așezat pe un scaun, spre deosebire de celelalte reprezentări ale lui Buddha care stau pur și simplu în poziția lotus. De ce e reprezentat Maitreya așa? Pentru a veni mai repede. Pentru că dacă stă pe un scaun se poate ridica mai ușor... De aia.



Rugăciune și sărbătoare...

Am ajuns în Tibet în perioada sărbătorilor lor. Frumos și interesant, pentru că astfel am putut să le cunosc mai îndeaproape obiceiurile. Iată mai jos câteva imagini grăitoare din Gyantse, considerat cel mai tradițional oraș din Tibet. Cu excepția mânăstirii mie mi s-a părut doar un târg de provincie chinezesc. Am fost la mânăstirea Palkhor, care are 108 încăperi și 77 de capele dispuse pe cele 9 niveluri – dar pe care nu ai voie să le fotografiezi, și am nimerit la... o serbare. N-am stat să văd tot, însă cât am văzut mi-a fost suficient pentru a mă lămuri despre ce era vorba. Oamenii simpli înconjurau mânăstirea, și apoi se așezau pe jos pentru a fi spectatori la un show cu iz religios. Show-ul dura câteva ore, din care eu am văzut doar... începutul, după cum se vede mai jos.

Fără poze... ori dacă vrei să pozezi... plătești

În nici o mânăstire n-ai voie să pozezi în interiorul bisericii, ai voie doar în curțile lor. Într-unele stau cu ochii pe tine călugării, în altele.... cozile de topor, adică anumiți colegi de excursie. Așa că... nu pot oferi din acest motiv prea multe imagini. Din interior, însă din exterior, da.






Brânza de iac, ceai de iac, carne de iac, poze cu iaci

Se știe că iacul e un animal emblematic pentru Tibet, așa că e imposibil să nu vrei să guști un pic din... produsele sale. Brânza de iac e ceva cu totul diferit de ceea ce numim noi brânză. E tare ca un drops, și se ține în gură pentru a se topi acolo într-un termen... oarecum variabil, de la câteva minute la... câteva ore. Nu mi-a plăcut chiar deloc. În schimb carnea de iac seamănă cu carnea de vită și dacă e bine gătită se poate mânca. Ceaiul de iac... nu e pe gustul meu. E o băutură sărată, ca o supă, un unt de iac, diluat în apă... Se poate bea, dar... atât. Cât despre poze acestea sunt fie la liber, pe câmpii, fie contra cost în popasurile turistice. Am ales să pozez iacii liberi.





Șosele ca-n palmă și munți de poveste

Cel mai mult și mai mult în Tibet mi-a plăcut natura. Munții semeți strabătuți de șosele perfecte. Lacuri de turcoase, ghețarii imenși și florile violet ce se aștern ca un covor fermecat pe versanți. Munții au în ei ceva tainic, ceva măreț, ceva straniu, ceva specific... și o energie puternică și curată, greu de descris. Trebuie să o simți și atât. Totuși câteva poze vorbesc... chiar dacă vorba lor e... o șoaptă.






Mastiful – un câine superb.

Da, mastiful tibetan, arată superb, e puternic și dulce. Las iarăși imaginile să vorbească. Nu costă mult să te pozezi cu ei... și oricât ar costa am zis că merită.



Hoteluri, provincii, și alte lucruri practice pentru cei ce vor să ajungă acolo.

În Tibet hotelurile nu sunt cine știe ce, ba mai mult, nu sunt prea curate. Mâncarea e cu specific, și dacă ești dintre cei ce nu prea înghit condimentele locale, la figurat vorbind, s-ar putea să nu prea ai de ales. Sau să ai de ales între legume fierte, paste fără nici un strop de brânză, orez fiert în apă și atât, pui cu oase, extrem de condimentat, carne de iac – dacă ai noroc, legume cu sos condimentat și tot dacă ai noroc cartofi prăjiți fără condimente.

În Lhasa dacă te plimbi vei vedea pe lângă blocuri și câteva magazine moderne - nu prea interesante ce-i drept din punctul meu de vedere - multe magazine cu pietre semiprețioase, genți cu specific, bijuterii din pietre, și haine sport. În schimb în Shigatse și Gyantse s-ar putea să te simți un pic dezamăgit și să consideri cea mai nasoală provicie românească un pic superioară acestor tărguri. E drept pe lângă ele se află mânăstiri, dar... în afară de mânăstiri găsești doar... chinezării ieftine, la prețuri nu chiar ieftine.

Voi lăsa imaginile să vorbească, amintindu-vă că a vedea o fotografie, nu este niciodată echivalent cu a te afla într-un loc. De ce? Din motive de percepție personală, din motive de energie, de culoare, de sunet, de ochi, de mintea - gândul și sufletul – emoția, cu care privești.






Nu trebuie să ai cunoaștere, ori să fii spiritual ca să ajungi în Tibet. Au fost în această excursie tot felul de oameni. Nivelurile lor spirituale au fost atât de variate că m-au convins că a călători e un dar, însă pentru fiecare un dar diferit. O experiență. Însă pentru fiecare o experiență personală văzută din perspectiva propriului nivel de conștiință. Oameni aflați în clasele mici la școala numită viață, au călătorit cu oameni aflați în clasele superioare. Toți aflându-se acolo... știe EL Dumnezeu de ce.

Și totuși... știu, dar nu mi-am amintit încă...

Da, am trăit pe-acolo. Da, cu siguranță sufletul nu greșește când simte ceva mai special. Însă recunosc că încă nu mi-am amintit în care dintre mânăstiri și care a fost viața mea. Știu însă că... la momentul potrivit universul va veni cu răspunsul.

Și în vale... am atins râul Yalong pentru că de India mi-e mereu dor.

Tibetul trebuia să-l văd, nu știu încă din ce motiv, însă India rămâne iubirea mea și țara în care simt iubirea zeilor. V-aș spune mai multe întîmplări în acest sens, dar știu că ar suna a orgoliu, iar zeii indieni nu urăsc nimic mai mult decât orgoliul și faptul de a te lăuda sus și tare cu iubirea lor și miracolele făcute de ei pentru tine.

În India am fost și am de gând să mai merg. În India am trăit o viață bună și am avut cunoaștere. De aceea aflată în Tibet mi-a fost dat să ating râul Yalong, considerat de indieni un râu sfânt, pe care dacă îl atingi te purifici instantaneu. Hindușii fac asta, buddhiști însă nu-l ating pentru că se consideră că astfel l-ar impurifica. Totuși am rugat ghida să mă lase să meditez un minut pe malul acelui rîu și... să îl ating. Și astfel undeva la nivel de univers am luat iar contact cu viața mea hindi, de dincolo de timp...



Și astfel s-a încheiat călătoria mea în Tibet...

Și în ultima zi cerul plângea, poate pentru că în acea zi câteva ființe speciale aveau să-și ia la revedere de la acel ținut interesant...

Până când?

Până când divinitatea le va duce cumva, cândva, iar acolo.

Carla von Vlad

Descopera magia ascunsa in sufletul tau...

Cititorii fideli ai site-ului Lumea spirituala ma cunosc deja prin scrierile mele, la fel si cei ce mi-au citit cartile de spiritualitate si romanele initiatice. Lumea sufletului nu este decat o sora a primului meu site, o sora mai mica, la fel de frumosa, la fel de nazdravana, avand si ea aceeasi menire, respectiv raspandirea cunosterii. Nu o fac chiar in mod gratuit… Am si eu un oarece interes, doresc sa traiesc intr-o lume mai buna. Ma adresez oamenilor ce sunt in cautarea comorii magice ascunse in sufletul lor. (continuarea aici)

De ce e necesar un maestru…

Este o certitudine ca avem in noi samanta perfectiunii, e sadinta in noi, ascunsa undeva in adancurile sufletului, stim instinctiv despre ea, pentru ca o simtim ca pe un dor…. Un dor de ceva, ceva numit FERICIRE. Sa cauti fericirea este programul divin. (continuarea aici)